O lună mare și luminoasă
Un drum lung și întunecat. Oana e la capătul puterilor. Aleargă, aleargă, aleargă și la un moment dat se oprește în loc. Își trage răsuflarea și ascultă. E gălăgie, multă gălăgie. Și multe lacrimi. Începe să alerge din nou, dar țipetele o urmăresc. Nu poate scăpa de ele. Se ascunde sub un copac. Ajung și ele acolo. Găsește un loc ferit lângă un beci. Țipetele o urmăresc și acolo. După câteva încercări eșuate de a găsi liniștea, copila a înțeles: sunetele i s-au întipărit atât de tare în timpane încât nu poate scăpa de ele.
Țipetele care o urmăreau pe Oana erau scandalurile care se petreceau seară de seară în familia sa. Ambii părinți obișnuiau să-și verse amarul în pahare de tărie, luate unul după altul până când șirul se pierdea. Oana și Andrieș, fratele său mai mic, de care mereu a avut grijă, erau nevoiți să asiste la certuri, violență și țipete, seară de seară. Devenise un fel de normalitate pentru ei. O normalitate dură, care îi sufoca.
Fata nimerise într-un cerc al durerii din care nu putea să iasă. Trăia o viață sumbră și plină de frică. Oana întotdeauna și-a dorit să găsească liniștea. „Dar oare cum arată liniștea”, se întrebă într-o zi copila. „Ca o lună nouă, mare și luminoasă”, își răspunse în scurt timp ea.
Lovitura care a dus-o într-un centru de plasament
– Oana, mă auzi?, întreabă medicul.
– Da, răspunde copila.
– Îți amintești ce ți s-a întâmplat?
Această întrebare a trezit-o pe fata care ajunsese în spital după ce mama sa a lovit-o cu un făcăleț pentru aluat în cap. Copila dormea în patul său când a primit lovitura. Durerea cumplină a nimerit în fiecare celulă din corpul său. I-a străbătut oasele, i-a paralizat corpul. A scos un răcnet de disperare și durere.
„Eram în clasa a șaptea. Mama a venit seara acasă, după ce fusese la o prietenă, și căuta chibrituri. Nu a găsit. În acel moment eu dormeam. A luat făcălețul din dulap și m-a lovit. Vecinii au auzit plânsetele mele. Mi-am pierdut cunoștința. Mi-am revenit doar cu câteva clipe înainte de a veni ambulanța”, povestește și acum îngrozită fata.
30 de zile. Atât a stat în spital Oana sub supravegherea medicilor. După spitalizare a fost dusă într-un centru de plasament pentru minori din sudul țării. Acolo a stat un an, după care a fost adusă în Apartamentul Social al Misiunii Sociale „Diaconia”, unde a început un nou capitol din viața sa.
Liniștea dintr-o nouă viață
După ce a ajuns în Apartamentul Social, Oana a încetat să mai alerge. S-a oprit pentru un moment, s-a așezat pe un scaun și a auzit ceea ce căuta de atâta timp – liniștea. A găsit-o, în sfârșit! A fost mult mai ușor de cât credea. Pentru prima oară-n viață, a făcut un pas înainte și a ieșit din cercul vicios al durerii. Alături i-au fost angajații Apartamentului Social.
„Când am venit aici aveam trei perechi de pantaloni, patru maiouri și două pulovere într-o geantă. Atât. La început mi se părea straniu că e atâta liniște, că nu se aud certuri, că nu este violență. Ulterior, m-am deprins”, adaugă Oana.
În Apartamentul Social tânăra a învățat să facă mâncare, să aibă grijă de sănătatea sa și să-și facă corect igiena.
„Până a veni aici puteam să fac doar cartofi prăjiți, paste și hrișcă. În Apartamentul Social am învățat să gătesc supe, borș, zeama. Aici am văzut pentru prima dată un aspirator”, spune minora.
Dar, cel mai important este că Oana a învățat o meserie și și-a transformat visul în realitate: a devenit bucătar-cofetar. Acum lucrează la o patiserie din Chișinău. Banii pe care-i obține îi ajung pentru cele necesare, mai ales că minora continuă să stea în Apartamentul Social, pentru care achită doar facturile. Din salariul pe care-l primește reușește să-i cumpere haine, încălțăminte, dulciuri, de-ale gurii și frățiorului său.
„Trebuie să mă duc să-i cumpăr lui Andrușa niște ghete. El nu are cu ce se duce la școală. Cele pe care le poartă sunt pentru iarnă. M-am gândit să-i fac o bucurie. Vreau să-i cumpăr și un costum de sport mai gros. Când am fost ultima dată acasă i-am dus o scurtă”, afirmă fata.
Acum, Oana merge doar înainte, cu pași siguri, în liniște și cu foarte multă încredere în ziua de mâine. Nu o mai sperie atât de mult viitorul. Dar nici trecutul. Trăiește aici și acum, fiind ghidată și ajutată de pedagogii de la Apartamentul Social al Misiunii „Diaconia”.
